Acasă Social Poveste cu tâlc. Ariciul țepos

Poveste cu tâlc. Ariciul țepos

93
0
arici

Era odată un arici tare drăgălaș, ce locuia la marginea unei păduri. Era tot timpul fericit, așa se născuse, organismul său îi producea cantități mari de serotonină, oxitocină și dopamină. Însă avea o problemă: era singur și și-ar fi dorit să-și facă și el o prietenă. Așa că, într-o zi, de dimineață, a decis a se împrieteni cu primul animal ce-i va ieși în cale. După ce și-a băut cafeaua în vizuina lui, a ieșit la aer, s-a pus cu burta-n sus la soare și s-a întins bine. Ăsta era obiceiul lui în fiecare dimineață. Apoi, a plecat la pas mic prin pădure, așteptând cu nerăbdare să se întâlnească cu un animal.

S-a întâlnit cu o vulpe, care avea stomacul lipit de șira spinării și saliva intens. Ariciul o abordează:

—Bună dimineața, dragă vulpișoară! Ce blăniță frumoasă ai! Cum reușești să ți-o menții așa?

La care vulpea îi răspunde:

—Bună, dragă ariciule! Îți mulțumesc tare mult și îți zic sincer că sunt un pic șocată că vrei să vorbești cu mine. De obicei, toți aricii se fac ghem când mă văd și eu le spun de fiecare dată că nu vreau să croșetez nimic din ei. Uite, eu sunt mai directă și nu-mi place să o lungim prea mult. Îmi place mult de tine și mă atrage năsucul tău roz. Vrei să vii cu mine și să vezi ce vizuină faină am?

Ariciul își zice în sinea lui: „Dacă o mai fac și pe-asta să fugă de mine, îmi dau demisia și mă mut în altă pădure”. Îi răspunde:

—Dar chiar ești directă! Îmi place că nu pierzi timpul. Hai să mergem, abia aștept să-ți văd vizuina.

Băgați de seamă că nu era o vulpe ușoară, avea ceva greutate și era lihnită. Ajunși în vizuină, vulpea se pune în fața intrării, astfel încât ariciul să nu poată ieși, și îi zice:

—Atât ți-a fost, arici prost. În sfârșit, o să am parte de un mic dejun sățios.

Acest arici nu era un arici ca oricare altul, ci avea capacitatea de a-și azvârli cu putere câțiva țepi la circa o jumătate de metru distanță.

Ariciul s-a întristat puțin din cauza vicleniei vulpii, s-a făcut ghem și și-a proiectat trei țepi fix în nasul ei. Aceasta urla de durere, dar în câteva minute a început să se comporte ca o vulpe îndrăgostită.

Organismul ei producea acum cantități mari din hormonii fericirii: serotonină, oxitocină și dopamină.

Vulpea i-a zis:

—Iartă-mă, arici drag, că am vrut să te mănânc. Promit că devin vegană de acum. Vrei să bem o cafea împreună?

Ariciul a refuzat-o politicos, și-a luat la revedere de la ea și și-a continuat drumul prin pădure.

Mergând la pas domol, s-a întâlnit cu o aricioaică drăguță, pe care o abordează:

—Scuze, nu știi o cafenea bună în pădure?

Aricioaica îl place și îi zice:

—Da, știu una, dar nu prea știu să-ți explic pe unde e. E cam întortocheată pădurea asta și-i cam greu să-ți explic. Mergi până la copacul cu vâsc și acolo te poziționezi cu fața către nord. Apoi faci la dreapta și mergi până la copacul preferat al ciocănitorilor, pe care nu ai cum să-l ratezi. De acolo, te rostogolești de zece ori tot în dreapta și ai ajuns la cafenea. Nu te teme, nu o să te transformi în nimic! Dar dacă vrei, te însoțesc până acolo.

Ariciul, superîncântat, a acceptat. Ajunși la cafenea, amândoi și-au comandat o cafea de ghinde și au început să discute. Ariciul o întreabă:

—Mergi la sală? Că văd că ai mușchii bine dezvoltați la lăbuțe.

—Mda, merg la sala de lângă baltă.

—Este acolo sală de fitness? Nici n-am remarcat-o.

—Păi, n-ai văzut-o pentru că e prin stufăriș. Și majoritatea celor care merg acolo sunt broaștele.

—Serios? Păi și ce fac broaștele acolo?

—Genuflexiuni. Vor să-și dezvolte mai mult mușchii de la picioare și tendoanele, pentru a sări mai mult.

Cei doi au discutat pe o diversitate de subiecte vreo două ore încontinuu. La un moment dat, ariciul i-a propus un joc, pentru că simțea nevoia de ceva care s-o apropie de ea. Jocul era așa: să se țină amândoi de lăbuțe și să facă pe rând o afirmație despre ei înșiși, afirmație care poate fi adevărată sau falsă, iar celălalt trebuie să ghicească dacă e adevărată sau falsă. Aricioaica a fost superîncântată de acest joc. S-au jucat multă vreme, până s-a făcut seară, iar localul trebuia să se închidă. Așadar, au ieșit la aer și și-au continuat jocul. La un moment dat, ariciul a vrut s-o îmbrățișeze și s-o sărute, dar a înțepat-o cu țepii lui, din greșeală. Ea s-a îndepărtat și după câteva minute a început să fie cuprinsă de un sentiment puternic de iubire. S-a apropiat de arici și i-a zis:

—Dragă ariciuc, pe tine nu te-a învățat nimeni să îți lași țepii jos când ești în preajma unei ființe dragi?

—Nu, nu m-a învățat nimeni, dar țepii m-au protejat foarte bine și fără ei nu mai eram în viață acum.

—Ok, dar când ești cu cineva drag, nu ești în pericol. Conștientizezi asta?

—Lumea-i atât de crudă, în general… Aici, în pădure, e la fel ca în junglă… Poate, în momentul în care am țepii-n jos și mă bucur de momente plăcute cu cineva drag, chiar atunci vine vulpea și mă înhață.

—Of, dar nu privi așa lucrurile! Viața oricum e riscantă și se ține parcă într-un fir subțire de ață. Dacă nu ne bucurăm de ea la maximum, atunci vom fi trăit degeaba. Doar deschizându-te și riscând, vei putea gusta viața cu adevărat. Bineînțeles că nu e ok să riști orbește, dar o anumită doză de risc îți face viața palpitantă.

Ariciul și-a lăsat atunci țepii în jos, s-a apropiat de ea, a îmbrățișat-o și, sărutând-o, a uitat de toți prădătorii.

Fix în acel moment, apare în spatele ariciului o vulpe păcătoasă, alta decât cea cu care se întâlnise inițial, și a dat cu botul în el pentru a-l răsturna și a-l apuca de burtă. Instinctiv, ariciul și-a ridicat deodată toți țepii și a aruncat câțiva în spate. Niciunul dintre ei nu s-a înfipt în nasul vulpii. Aceasta nu a vrut să renunțe, era o vulpe tare șireată și insistentă, așa că a apucat cu gura un băț și cu ajutorul lui îl împingea pe arici pentru a-l răsturna. Apoi, el s-a făcut ghem, iar vulpea n-a mai avut nicio șansă și a decis să renunțe. Atunci, ariciul s-a încordat foarte tare și a aruncat o țeapă, care a trecut prin blana vulpii și i s-a înfipt în piele. S-a văitat un pic de durere vulpea, însă după aceea a zâmbit și a început să mănânce ierburi. Și-a cerut scuze de la arici și l-a întrebat dacă nu cumva ar vrea să bea cu ea o cafea de ghinde. Acesta a refuzat-o, bineînțeles, spunându-i că are o prietenă deja. Cu o lacrimă în colțul ochiului, vulpea a plecat dezamăgită, reproșându-și: „Dar ce proastă am fost! Cum am putut să îmi doresc să mănânc asemenea frumusețe de arici. Am fi putut forma cel mai neobișnuit cuplu din pădure”.

Aricii au revenit la poziția normală, și-au lăsat țepii-n jos, iar aricioaica i-a zis:

—Vezi că totuși nu a fost așa de rău, deși s-a întâmplat chiar acel lucru de care te temeai mai tare. Am fost dotați de natură cu reflexe rapide și, în plus, tu ești dotat cu ceva unic. Doar tu poți arunca țepi de iubire.

—Da, așa e, zice ariciul, în timp ce îi oferă o îmbrățișare lungă.

Cei doi au format un cuplu de minune,

Iar el era un arici satisfăcut.

Era cea mai fericită aricioaică din lume.

Și azi ei se iubesc neîntrerupt.

Cristian Țone