Bianca Tămaș este „jurnalistă de meserie și scriitoare de suflet”, iubește scrisul, are trei cărți publicate până acum („Bere și pantofi cu toc”, „Când cerul era pe sfârșite” și „Anuță dragă”), iar a patra carte este pe drum. Despre trăiri, simplitate, dedicație, pasiune și multă muncă.
Câteva cuvinte despre tine.
„Sunt un om. Sunt jurnalist de meserie și scriitoare de suflet. Sunt fiică, soră, iubită, prietenă. Sunt cititoare. Sunt un recipient pentru amintiri”.
Ai avut momente în care să stai cu foaia albă și pixul în mână și nu știai ce să scrii?
„Eu lucrez la un roman, de aproximativ trei ani de zile. Nu a fost să nu am inspirație, să nu am idei, dar am avut momente în care apărea o barieră între mine și foaia din față. Știam ce se întâmplă, în continuare știu ce se întâmplă, la mine în cap este foarte clar romanul, dar există momente în care pur și simplu mă blochez și nu mai pot scrie. Nu știu de ce întâmplă asta, dar e acolo. Eu cred că romanele sau poeziile sau ce scriu scriitorii în general vin de la sine, nu pot fi forțate. Ele se coc și vin cum sunt ele, la fel și personajele. Poți începe să scrii un personaj, personajul se dezvoltă singur, iar la final e diferit față de cum ți l-ai imaginat tu în primă fază. Eu, de exemplu, am un personaj de care nu mi-a plăcut la început. Nu îmi plăcea personalitatea lui. Dar a ajuns să-mi fie cel mai drag din romanul la care lucrez acum. S-a dezvoltat atât de frumos, încât să nu-mi vine să cred. A devenit o persoană total diferită de cum era la început”.
Ți se pare că există o concurență între scriitorii femei și scriitorii bărbați?
„Sunt conștientă că există. Eu nu pot spune că am trecut sau am simțit asta neapărat această concurență pentru că eu am avut noroc să am în jurul meu scriitori care sunt persoane extraordinare și trebuie să-i menționez neapărat pe Alexandru Jurcan, scriitor, fostul meu profesor de franceză și de teatru din perioada liceului, dar și pe Radu Țuculescu, prozator, dramaturg, traducător, ziarist și regizor de teatru. Mentorii mei sunt doi bărbați, care m-au ajutat și m-au împins spre scris. Țin minte că eram în clasa a-IX-a, când a descoperit profesorul meu de franceză că am talent la scris și a început să mă ajute, să mă îndrume, să-mi dea indicații, să-mi corecteze ce nu era în regulă. Am ieșit cu el la o cafea zilele trecute și prima lui întrebare a fost „Ce mai scrii?”. Sigur există această concurență, dar eu nu am simțit-o pe pielea mea și pe lângă asta, nu am încercat eu să concurez cu nimeni, indiferent dacă sunt femei sau bărbați. Toți avem un loc și cine simte nevoia să scrie, să scrie. Cine vrea să mă citească pe mine, mă citește pe mine, cine vrea să te citească pe tine, te citește pe tine”.
Mi se pare impresionant că ai publicat prima ta carte în clasa a XII-a. Poate mai sunt persoane care vor să facă acest lucru, doar că sunt la început. De unde crezi că ar trebui să înceapă cineva dacă dorește să meargă pe acest drum?
„Dacă simți nevoia să scrii, scrii. Dacă vrei să publici, părerea mea, întâi trebuie să găsești un alt scriitor cu experiență, care să-ți fie mentor. Eu nu aș fi ajuns nicăieri fără mentorii mei. Consider că, cel care scrie, măcar la început, trebuie să aibă pe cineva care să îl îndrume, care să îi spună adevărul, chiar dacă de multe ori nu e cel mai plăcut. Eu am o relație foarte bună cu domnul Jurcan și cu domnul Țuculescu, dar au fost momente când mi-au zis că scriu tâmpenii, să tai lucruri. Spre exemplu, am avut o mică-mare polemică când mi-a fost gata romanul „Anuță dragă”, pentru că lui Radu nu i-a plăcut deloc titlul și i-am spus că asta simt, ăsta va fi titlul. Și a prins foarte bine titlul până la urmă. Mi-a recunoscut ulterior că aveam dreptate”.
De ce ai nevoie dacă vrei să te apuci de scris?
„În primul rând, ca să fii scriitor, trebuie să fii un cititor pasionat în primul rând, să-ți placă să citești pentru că așa îți formezi cel mai bine scriitura și vocabularul și te ajută să-ți dezvolți imaginația. În al doilea rând, nu mai poate nimeni să reinventeze roata în momentul acesta. Adică tot ce scriu eu, tu sau altcineva, s-a mai scris până acum. Contează să scrii din perspectiva ta. Acolo e diferența. Nu contează că s-a mai scris despre iubire, pentru că nu au fost două iubiri la fel și atunci se poate scrie în continuare”.
Te-ai gândit vreodată să renunți la scris?
„Nu m-am gândit niciodată să renunț la scris. Niciodată nu mă voi gândi să renunț. Profesorul meu de teatru, domnul Jurcan, are o vorbă „Atâta timp cât scrii, nu o să te sinucizi niciodată”. Și ca să explic: arta, în general, te ajută foarte mult să-ți păstrezi un echilibru interior, prin exteriorizarea sentimentelor copleșitoare. Prin scris le lași acolo, pe foaie, și ești mai bine cu tine și în relație cu viața. Eu niciodată nu am scris pentru cei care aveau să citească, eu am scris ce am simțit că vreau să transmit, cum percepe publicul ține de ei. Nu ai cum să controlezi opinia publică, fiecare va percepe diferit ceea ce ai scris tu”.
Ai spus la un moment dat, după publicarea cărții Bere și pantofi cu toc”, faptul că: „Totul merge mai lin când rănile sau zâmbetele sunt proaspete”. Ai fost rănită încât să-ți vină inspirația într-un mod inedit?
„Este un citat care spune Dacă un scriitor s-a îndrăgostit de tine, nu vei muri niciodată. Ei bine, eu consider că am oferit nemurire multor oameni care n-au meritat. Când am publicat Bere și pantofi cu toc, eram la vârsta trăirilor intense, a iubirilor care, dacă se terminau, era sfârșitul lumii. Privind înapoi, mă amuz pe seama aceasta. Nu că nu au fost iubiri, nu a fost ceea ce trebuia și m-am consumat inutil pentru ele. Și, da. Scrisul m-a ajutat să trec peste. Și le am tot timpul acolo, le iau și le recitesc, îmi amintesc cum eram și cât de departe am ajuns de atunci”.
Ai spus într-un interviu că te ghidezi în viață după principiile din „Micul Prinț”. Care sunt acele principii?
“Pe Micul Prinț îl văd ca pe un punct de echilibru. Tot timpul mă întorc la acea carte când nu știu încotro să merg, când am frământări, când nu știu răspunsul la o întrebare, când nu știu ce să fac mai departe. Iau și citesc câteva pagini și tot timpul îmi vine răspunsul potrivit. Mi se pare ceva magic.
Principiile după care mă ghidez sunt: să fii tot timpul corect, să fii tot timpul sincer, să nu minți, să pui suflet în relațiile interumane pe care le creezi, pentru că ești veșnic responsabil de floarea ta”.
Ai spus despre romanul „Anuță dragă” că te-ai consumat sufletește la realizarea acestuia. Ai face asta de fiecare dată dacă rezultatul ar fi același?
„Da. În romanul Anuță dragă cred că am lăsat cel mai mult din mine. Scriitorii când scriu, lasă ceva din ei acolo, iar acest roman cred că are cel mai mult din mine, tocmai pentru că m-a consumat cel mai mult sufletește. Povestea de dragoste a bunicilor mei tot timpul m-a impresionat și bunicul între timp a trecut la cele veșnice și a lăsat un gol imens în sufletele noastre, a tuturor din familie și a celor dragi și nu puteam să scriu fără să plâng. A fost scris în totalitate cu sufletul. Ce poți oferi mai pur decât sufletul tău?”.
Referitor la acest roman, crezi că oamenii au uitat cum e să iubești sincer în ziua de astăzi? Este o diferență dintre iubirea de atunci și cea de acum, ți-ai fi dorit să te naști în acea perioadă?
„Da. Cred că oamenii renunță mai ușor la iubire. Adică, sunt într-o relație, merge prost și în loc să muncească pentru relația respectivă, renunță. Iar apoi oricum își instalează o aplicație de dating și-și găsesc pe altcineva. Nu. Trebuie să stai acolo și să lupți, iar atunci când simți că nu mai ai forță în tine să lupți pentru iubirea aia, atunci da, renunță. Dar atâta timp cât simți că mai poți face ceva, de ce să dai cu piciorul? Ai investit timp, ai investit sentimente, de ce să renunți atât de ușor? Și. Da. Din păcate lumea renunță mult mai ușor acum. Comparând cu relația bunicilor mei, bunicul meu a așteptat-o pe bunica ani de zile. Femeia s-a căsătorit cu altcineva și tot a așteptat-o. A știut. A simțit. A luptat pentru lucrul acesta. Chiar dacă nu a fost o luptă propriu-zisă sau chiar dacă nu a căutat-o tot timpul. Faptul că a așteptat, tot o luptă reprezintă”.
Dacă dorești să-mi spui câte ceva despre cartea pe care urmează să o publici, un mic indiciu, un mic citat sau dorești să păstrezi încă misterul?
„Acțiunea cărții la care lucrez acum are loc într-un mic oraș de provincie, unde toată lumea se știe cu toată lumea și este foarte greu să păstrezi un secret. Se întâmplă tot felul de lucruri, personajele mele au probleme pe care le avem noi toți. Un personaj suferă de depresie, alt personaj nu își mai găsește rostul în viață, simte nevoia de o schimbare, dar el nu știe de fapt ce vrea, un cuplu sunt căsătoriți de 10 ani, iar de 7, nu se mai iubesc, merg și pe ideea cum să te simți singur într-o relație, mai am un personaj, o tânără de 18 ani a cărei părinți au fost plecați toată viața ei în străinătate, și cum afectează dezvoltarea copilului acest lucru. Lucruri de care ne lovim zi de zi. Pe lângă asta, am și niște personaje fantastice”.
Aștepți un moment potrivit în care să-l lansezi?
Mi-aș dori să nu se mai impună restricții, să poată să vină oamenii la lansare.
Cât mai ai de lucrat la el?
Trei sferturi e gata. Am ajuns la punctul culminant și mai am deznodământul.
Ce sfat i-ar da Bianca de acum, Biancăi de când a început să scrie?
„Ține-o pe drumul acesta, nu o să ai de ales din punct de vedere sufletesc. O să te scoată scrisul din foarte multe belele”.
Cum definești tu succesul? Ai realizat până acum ceea ce ți-ai propus să faci?
„Da. Dacă stau să mă gândesc, sunt foarte mulțumită de ceea ce am în viața asta și de ceea ce am făcut. Nu sunt milionară, nu apar pe coperțile revistelor, dar sunt vedetă în mica mea familie, am o familie extraordinară, am prieteni extraordinari, am o relație minunată, scriu, fac ceea ce îmi place, am toate motivele să fiu fericită. Nu totul stă în faimă sau în bani, contează cum te simți tu. Și pe lângă asta, sunt mulțumită de cum am evoluat eu ca persoană, pentru că am lucrat mult la asta și lucrez în continuare”.
Articol scris de Andreea Ilinca Jurablea, anul I, Jurnalism în cadrul FSPAC
