Emeric Imre – „nebunul de alb” al folkului românesc. Folkul poate reflecta o bucurie a spiritului și o mângâiere a minții, poate însemna pierdere și regăsire, din nou și din nou, printre notele muzicale ale instrumentelor. Muzica folk este plină de semnificații poetice, care fac referire la diferite aspecte ale vieții cotidiene, iar folkiștii aduc cu sine o bucățică de necunoscut, pe care o împărtășesc publicului larg.
Printre cei care aduc căldura în suflet cu ajutorul versurilor și al chitarelor clasice se numără și Emeric Imre, care, prin operele sale muzicale, povestește despre idile de dragoste, vise și visători, taine ale universului și bucurii regăsite în simplitatea de a fi.
De pe terenul de fotbal, pe scenele folkului din România
Emeric Imre este un artist consacrat al scenei de folk românești, fiu al plaiurilor clujene. În spatele său se regăsesc anumite trăsături, care l-au ajutat de-a lungul anilor în cariera sa, precum rădăcinile familiei sale, care sunt destul de diversificate. Mama lui este, pe de-o parte, româncă, iar pe de altă parte poloneză, în timp ce tatăl său are origini atât maghiare, evreiești, cât și rrome, într-o mică măsură: „E un cocktail de nații”, așa cum îl numește artistul. Tocmai această diversitate îi conferă o oarecare satisfacție: ,,Eu sunt mândru că am în sânge porniri din India”.
Emeric Imre este doar unul dintre numeroșii artiști cu origini diverse din toată lumea, chiar el menționându-l și pe Charlie Chaplin și originea sa îndepărtată, tocmai din Egipt. Ba mai mult, consideră că o asemenea diversitate este extrem de benefică deoarece fiecare nație, fiecare popor și cultură are câte ceva de oferit și învățat: „Tot timpul tindem să facem ceva mai bun, mai interesant, vreau să cred că scopul vieții mele este să fac oamenii mai buni. Dacă reușesc să fac asta, înseamnă că sunt cel mai bogat om din lume și că nu am trăit degeaba”, susține artistul.
În ceea ce privește viața familiei Imre, aceasta era una minunată, Emeric descriind amintirile din copilărie ca fiind „colosale”. Acesta s-a bucurat de momente de neuitat pe tot parcursul anilor. Totuși, Crăciunul rămâne o sursă principală de amintiri frumoase, datorită tatălui său. În fiecare an aveau în casă un brad natural ce trebuia să întrunească anumite condiții: „Avea tata ambiția asta să avem brad de jos până sus, în tavan.”, își aduce aminte cu drag, artistul.
În același timp, tatăl acestuia rămâne și una dintre persoanele ce l-au ajutat în cariera sa, el fiind cel care l-a îndreptat spre a studia vioara încă din clasa întâi. Cu trecerea timpului, cântărețul a descoperit o nouă pasiune, fotbalul. Multe au fost momentele în care artistul mergea cu vioara sub braț la antrenamente. Totuși, acesta decide la un moment dat să renunțe la sport, din mai multe motive, unul dintre ele fiind conformația fizică pe care o avea și care îi limita reușita în domeniu, dorința artistului fiind de a activa ca fotbalist la nivel de națională.
Emeric Imre a fost mezinul răsfățat al familiei, acesta având două surori mai mari. Una din amintirile preferate ale artistului este cu cele două. El povestește entuziasmat cum, pe la vârsta de șapte ani, a descoperit țigările surorilor sale adolescente și-a decis să le ascundă pe acoperiș, loc unde doar el reușea să ajungă. După aceea, a urmat o zi în care cele două i-au îndeplinit toate dorințele și au ascultat fiecare comandă: „Mi-au făcut tort cu foi, cu frișcă și ciocolată”, spune cântărețul.
Timpul a trecut, iar o nouă pasiune a apărut în orizontul său: chitara acustică, pe care acesta nu a mai lăsat-o din mână, compunând astfel zi după zi.
Între vis și realitate – o carieră trăită pe acordurile chitarelor acustice
A pornit la drum cu drag de chitară și de muzică, iar pasiunea pentru folk s-a amplificat în timpul concertelor din cadrul Cenaclului „Nicolae Tăut” de la Cluj, acolo unde Emeric a făcut cunoștință cu publicul și cu scena, care aveau să îi devină buni prieteni. Alături de alți tineri pasionați și dăruiți muzicii folk, precum Ioan Gyuri Pascu, Călin Nemeș, Florin Verdeș, sau Didi Ivănescu, a format ,,gașca frumoasă și nebună a Clujului”, așa cum o numește artistul, trăind astfel din plin epoca cenaclului studențesc din Cluj, din perioada ’83-’87.
În anii ce-au urmat, s-a alăturat artiștilor din Cenaclul „Flacăra”, în cadrul căruia Emeric a compus mult și a reușit să pună pe foi o parte din sufletul său. Acolo l-a cunoscut pe Adrian Păunescu, pe care folkistul îl numește „un titan greu de egalat” în poezia de dragoste. Spiritul de romancier al poetului s-a împletit cu stilul muzical al lui Emeric, și astfel creațiile lor au devenit consacrate în muzica folk, cântate pe marile scene sau fredonate lângă un foc de tabără, alături de gașca de prieteni. Momentele petrecute cu cenaclul au fost unele dintre cele mai fericite din viața artistului, după cum el însuși le numește: „seri uluitoare cu pantomina, poezie și folk”.
CITEȘTE ȘI:
Scriitorul Gabriel Bota va dărui poeme în centrul Clujului pentru o cauză umanitară
De atunci a compus mereu versuri cuprinzătoare, pline de sentiment și de însemnătate. Dimineața este momentul preferat pentru a compune, multe dintre creațiile sale fiind concepute la răsăritul soarelui. Inspirația este un domeniu vast, dar profund, întrucât totul poate porni de la lucruri simple, precum o scamă, în care artistul vede lucruri cuprinzătoare: „o planetă care vine să sărute piciorul unei femei”, după cum mărturisește artistul. Entuziasmul lui Emeric Imre gravitează, de cele mai multe ori, în jurul „femeii” pe care acesta o percepe într-o manieră complexă, o admiră, iar mai apoi o cântă. Trăirile sale personale sau iubirile tumultoase influențează modul în care personajul feminin este proiectat în melodiile sale, întruchipând fie o divinitate salvatoare a sufletului, fie cea care are puterea să îl distrugă.
De-a lungul anilor, s-au adunat multe versuri în caietele pline de cerneală ale folkistului, necântate încă, pe care Emeric dorește să le transpună într-un volum de poezie, având mai ales susținerea amicilor din breaslă: „mă bat prietenii poeți la cap să le public”, spune artistul.
Emeric Imre: „Iubirea față de oameni naște întotdeauna și muzică, și poezie și bun-simț”
Muzica folk are puterea de a pătrunde în suflet, de a stârni o nostalgie caldă sau un moment de veselie, iar Emeric Imre, prin talentul și dedicarea sa, reușește, pe sunetul corzilor chitarei sale acustice, să amplifice mesajul melodiilor și să aducă oamenii mai aproape unii de alții: „iubirea față de oameni naște întotdeauna și muzică, și poezie și bun-simț”, spune artistul. Concertele au reprezentat sursa lui de bucurie, fiind momentul în care împărtășea cu audiența o parte din sentimentele sale, însă contextul pandemic l-a obligat să stea departe de publicul pe care îl îndrăgește atât de tare. Concertele online nu îi aduc o satisfacție prea mare, ecranele goale nu emană aceeași energie ca oamenii aflați într-o sală de spectacol iar mai mult decât atât, „este mai frumos să le vezi ochii și fața celor cărora le cânți”, spune folkistul.
Fiind un artist consacrat în muzica folk, Emeric afirmă că cel mai important lucru este să „scrii din libertate”, să te lași purtat de sentiment și de euforia momentului. Aceste lucruri i-au adus o serie de nominalizări importante în carieră, de la „Cel mai bun artist folk” până la „Cel mai bun album de folk”, toate acestea în anul 2012. Deși a câștigat majoritatea concursurilor de folk din țară, Emeric deține un spirit modest și o atitudine simplistă: „Nu pun niciun preț pe premii, […] nu mi-am făcut un scop din a primii distincții, astea vin sau nu. Important e să te simți tu bine cu ceea ce faci”.
Oglinda dintre trecut și prezent
Reflectând către trecut, i se face dor de „prietenii care astăzi nu mai sunt” și de acea perioadă când lucrurile păreau mai simple. Îi lipsesc afișele cu spectacole de pe stâlpi și lumea care venea exclusiv din iubire pentru folk la concertele ținute pe terasele din marile orașe. Prezentul a adus cu sine o serie de schimbări care nu sunt întocmai pe placul artistului, acesta considerând că sistemul cultural actual plutește într-o oarecare derivă, nefiind ceea ce și-a imaginat cu ani în urmă: „nu ne îndreptăm spre orizontul pe care l-am visat. Nu așa am văzut oamenii și România atunci (…). Tehnologia nu înseamnă mereu un progres pentru mintea și sufletul omului, aduce pe scenă roboți, în loc de artiști”. Totuși, s-a adaptat cu brio cerințelor sistemului social actual, reușind să își adune fanii în comunități numeroase pe platformele de socializare, peste 77 de mii de urmăritori pe Facebook și peste 2000 pe Instagram, cu care acesta împărtășește ceea ce creează. Chiar dacă sentimentul de a-ți vedea numele pe un afiș, în oraș, este unul plăcut, a renunțat la idee iar acum se promovează exclusiv în online: „Cel puțin mai salvezi un copac”, se consolează, zâmbind, Emeric.
De altfel, acesta dorește să le satisfacă fanilor curiozitățile pe care le au despre el, și reușește să facă acest lucru prin pagina web pe care o deține. Astfel, există secțiuni legate de biografia sa, compozițiile sale, video-uri de la diferite concerte sau evenimente, dar și o rubrică de tip magazin.
Un alt domeniu artistic în care se regăsește artistul folk este cel cinematografic. Pe lângă câteva apariții la posturile de televiziune TVR2 și Look TV, acesta va fi personajul principal al unui film: „va ieși un film despre mine și despre folk”, mărturisește el. Filmul este regizat și realizat de către Gabriela Forfotă, câștigătoare a unei burse de regie în Olanda, la Amsterdam. Pelicula a fost filmată pe parcursul a 11 ani și încă se lucrează la producția acesteia. Data lansării va fi probabil anul viitor și va apărea în cadrul mai multor festivaluri, atât din țară, cât și din străinătate.
„Sper că nu am spus totul până acum!”
Emeric Imre este o figură emblematică a folkului românesc, este un spirit curios, ambițios, care are un dar extraordinar, acela de a crede în modul în care muzica schimbă lumea. Își descarcă emoțiile pe acordurile chitarei acustice, cântă despre ceea ce îl fascinează și despre ceea ce îi provoacă bucurie, și speră ca munca lui să nu își găsească un final: „sper să urmeze cel mai preferat album și cea mai iubită piesă. „Nu vreau să mă opresc aici, vreau să am sute de piese. Sper că nu am spus totul până acum!”.
Articol scris de Maria-Raluca Oniga și Andrada Pop, anul II, Jurnalism în cadrul FSPAC
