Am trăit multe momente delicate în anii de studenție la New York. Întâlneam des români care, după trei luni de locuit în State uitau „să vorbește românește” și cu fiecare ocazie pe care o aveau, aruncau cu noroi în propria țară – văicărindu-se cu obstinația specifică lașilor – asemeni unei primate fără minte care la vârsta majoratului îi întoarce un dos de palmă la maică-sa „să știe cine-i șefu`!”. Nu-și dădeau seama bieții „bizonici” că un străin te evaluează în primul și în primul rând în funcție de respectul pe care îl ai pentru propria-ți obârșie, pentru pământul care te-a odrăslit. Dacă tu îți vorbești țara de rău, oare ce fel de om poți fi? Bun?
Abia atunci când am întâlnit și români care (întâmplându-se să nu știe de la început că tot român sunt și eu) îmi vorbeau atât de frumos și cu atâta dragoste despre țara lor – alintându-o, asemeni unei iubite, ca fiind cel mai pufos loc de pe pământ – am înțeles că față de cei care-și vorbeau țara de rău nu simțeam decât o mare milă. Mi-am promis atunci și acolo să nu fac acest lucru niciodată. Nu-l faceți nici voi, iubiții mei! Dacă ai respect și dragoste pentru ea, țara te va răsplăti și te va face, peste măsură, mândru că ești român. Îți promit acest lucru!
Avem și noi românii lipsurile noastre. Nu suntem perfecți. Purtăm încă povara celor 50 de ani de comunism care ne-a secerat sclipirile de geniu precum spicele unei holde, ne-a subjugat dominației non-valorilor, confiscându-ne toate agoniselile, ne-a obligat să ajungem să furăm doar ca să supraviețuim. Calvarul acestui anotimp diabolic ne-a traumatizat, ne-a viciat, ne-a schilodit gândirea și speranțele, însă nu ne-a putut smulge sufletele. Oamenii au rezistat cu dârzenie, cu trupurile sângerânde însă cu privirea ațintită spre Crucea răstignirii. “Las, că-l scot eu pe Hristos din tine!”, urla descreierat ofițerul politic în timp ce zdrobea fără cruțare, în întunericul închisorilor comuniste, trupurile strălucitoare a mii și mii de mucenici.
Suflete smulse din trupuri am întâlnit însă aici, în China. Este un tărâm unde majoritatea oamenilor par că trăiesc într-o reverie taciturnă, anesteziați, exact ca și cum sufletele le-ar fi fost smulse din trupuri și, rămași văduviți, continuă să își poarte corpurile vlăguite și să pretindă că dihotomia este încă intactă. Abia atunci când ajungi să trăiești în această realitate, să contemplezi această întindere imensă de suflete mutilate, de „brațe slute, care să lupte nu mai vor”… poți aprecia cu adevărat vitejia poporului român, care nu a permis să i se întâmple așa ceva.
Teolog Marius Balo
